Arta de a imbatrani (I) - intre teorie si practica

"Die Kunst des Alterns" (Arta de a imbatrani), tradusa si publicata la Editura Trei sub titlul (mai putin inspirat, zic eu) Arta de a te pregati pentru varsta a treia, este cartea unui psihoterapeut si psihanalist german, Fritz Riemann, revizuita si prelucrata postum de un alt psihoterapeut practician, Wolfgang Kleespies, ambii discipoli ai lui Carl Gustaw Jung.


Cartea mi-a revelat multe adevaruri simple, asupra carora n-am avut timp pana acum sa ma aplec mai pe indelete.


Nimeni nu cred ca vrea sa imbatraneasca. Din pacate, tineretea fara batranete o intalnim doar in basme. In realitate, incepem sa imbatranim de cand ne nastem. Insa doar apropierea de varsta a treia ne creaza cu adevarat probleme. Si aceste probleme se traduc prin asocierea pe care o facem intre schimbarea ce o traim si pierderea unor avantaje avute. Autorii cartii isi propun insa, si reusesc, sa prezinte si un revers pozitiv al imbatranirii. Fara sa minimalizeze dificultatile legate de varsta a treia, ei ne atrag atentia asupra unor aspecte pozitive neasteptate: nu toti imbatranim la fel, ci fiecare dupa cum a trait; contrar unei opinii foarte raspandite, sexualitatea nu dispare o data cu menopauza sau andropauza, ci continua sa ne insoteasca viata si in anii tarzii, chiar daca uneori in forme modificate; progresele biologiei ne dau astazi posibilitatea sa combatem urmele lasate pe trupul nostru de trecerea timpului, dar ne expun totodata riscului de a nega imbatranirea. 


In concluzie, cartea te ajuta sa depasesti cu succes criza produsa de inaintarea in varsta. Dar, chiar asa...


                                        Este imbatranirea o criza a vietii ?

Cu siguranta, pentru multi oameni, varsta, imbatranirea in sine, devine o adevarata criza de viata. Caderea sau incaruntirea parului este perceputa ca un soc grav, ca sa ne rezumam la un singur exemplu. Impotriva acestui neajuns exista ajutoare de natura cosmetica, dar care nu inlatura criza.

Dar si altele pot fi motivele pentru care varsta constientizata sa duca la o criza. O data cu revelarea constiintei timpului care se scurge, unii se simt cuprinsi de o teama, exprimata prin ceva de genul: sa fi fost, oare, asta totul? Tot ce am trait pana acum a reprezentat sensul vietii mele? Si de-acum...?
Din acest punct de vedere , pericolul apare mai ales la cei care au avut de timpuriu succese majore si, o data rasfatati de soarta, nu pot suporta sa renunte asa usor la ele. Apoi, este vorba de oameni care-si datoreaza succesul exclusiv tineretii, frumusetii sau atractivitatii lor. Aceste valori o data disparute, se poate ajunge la o disperare profunda, la depresii impinse pana la nevroze, pe care unii incearca sa le inece, de pilda , in alcool. Oameni de acest tip se numara printre pacientii de baza ai clinicilor si sanatoriilor.

Cei rasfatati prin succese obtinute de timpuriu, care se poate sa le fi revenit fara prea mari prestatii proprii, emit pretentii de la viata care li se par absolut firesti, pentru ca apoi sa se simta dezamagiti si frustrati, atunci cand viata li le refuza.  Aceste atitudini revendicative fata de viata conduc cu cea mai mare probabilitate la o criza cam pe la mijlocul vietii sau dupa aceea, fiind expresia clara a unei insuficiente pregatiri pentru batranete. 

Dar exista si motive aflate la polul opus, care pot declansa crize la fel de puternice, acestea fiind circumscrise imprejurarii ca, pana la momentul constientizarii varstei inaintate, viata traita a fost perceputa ca fiind fara nici o satisfactie. Parteneriate esuate, o profesiune nedorita sau nesatisfacatoare, trecerea pe langa propria viata, pe langa propria menire, pot fi cauze declansatoare de criza. Din insuficient curaj pentru o schimbare, din indolenta si rutina, din considerente conventionale, din nesinceritate fata de sine, multi traiesc o viata care nu este, propriu-zis,  viata lor, dar fara sa si-o marturiseasca.

Daca inauntrul fiintei noastre ne simtim inca plini de vioiciune, uneori putem sa ne schimbam, sa ne reorientam, ceea ce ne va inaripa uluitor, dar, in caz contrar, exista pericolul resemnarii si inveninarii sau al incercarii de a gasi satisfactii in diverse preocupari vicioase.

Crizele parteneriale la varsta a treia sunt un segment special al fenomenului de derapaj in acest interval de varsta. Daca din acest parteneriat n-a mai ramas realmente sau aparent nimic ce se mai poate dezvolta, nu mai este nimic de spus, s-a consumat totul, atunci ideea ca de-acum inainte si pana la sfarsitul vietii asa va merge mai departe este profund deprimanta. Unora le reuseste un nou inceput comun, poate cu ajutorul asistentei psihoterapeutice. Altii, schimband partenerul, ajung din lac in put, pentru ca problema lor nu rezida in casnicia lor, asa cum credeau, ci in ei insisi, in iluziile lor privindu-l pe partener sau viata in general. Dar sunt si unii care reusesc sa-si intemeieze o noua viata chiar in pragul batranetii. In jurul nostru sunt nu putine exemple pozitive.

                                                          - va urma -