Arta de a imbatrani (II) - Esti pregatit sa-ti traiesti varsta ?

Avand, in anumite limite, capacitatea de a prevedea, ne putem pregati pentru multe imprejurari, mai ales pentru evenimente pe care experienta ne-a invatat sa le asteptam. Inaintarea in varsta, imbatranirea inexorabila reprezinta o asemenea asteptare, de care trebuie sa tinem seama. Dar ce inseamna, de fapt, pregatirea pentru aceasta etapa de varsta, de neocolit in viata fiecaruia dintre noi. Cel mai mult ne preocupa aspectul material, sau ar trebui sa ne preocupe inca din perioada tineretii exuberante. Or, tocmai aici cresc in prezent nesiguranta si teama. Modificarile din "piramida varstelor" ne atrag atentia ca vechile sisteme de asigurari sociale nu ne mai pot sustine la batranete, iar masurile viabile luate din timp sunt mai nesigure ca oricand. In aceste timpuri cu vistierii goale, dar cu pretentii sporite de eforturi personale, chiar si propriile asigurari sociale fac cu greu fata, mai ales in cazul paturilor defavorizate social. 

Dincolo de aspectul pur material, ce vizeaza capacitatea de subzistenta, sunt si alte probleme de natura existentiala, asupra carora ar trebui sa meditam din timp. Cel mai tarziu pe la jumatatea vietii ar trebui sa ne intrebam: cum va arata viata mea cand copiii imi vor pleca de acasa si nu vor mai avea nevoie de mine sau atunci cand, prin pensionare, nu voi mai putea sa-mi fac meseria ? Niciodata nu este prea devreme sa incepem sa ne imaginam ce posibilitati am putea exploata pentru a ne umple viata si pentru a nu fi dependenti de altii, de existenta sau de afectiunea altora.

Nu este, fireste, deloc usor sa te desprinzi de copii, in care ai investit atata daruire, efort si grija plina de iubire - dar toate acestea tin de existenta noastra si noi nu avem dreptul sa-i legam de noi printr-o recunostinta indatorata. 

Cramponarea si desprinderea, legarea si libertatea sunt doua impulsuri polare in noi; amandoua pot deveni superevaluate si in acest caz ne vor frana in dezvoltarea fireasca. O legatura prea stransa ne incorseteaza, ne induce teama de pierdere care, in cele din urma, ne impinge tot mai mult spre cramponare; prea multa libertate si desprindere ne transforma intr-un hibrid si nu ne permite sa traim nimic in profunzime. Este important ca, in special in relatiile interumane, sa pastram o medie sanatoasa intre cele doua inclinatii. 

La o varsta mai inaintata, desprinderea este deosebit de importanta; abia atunci isi poate demonstra latura sa de daruire. Formula glumeata auzita deseori la persoanele mai in varsta care vor sa renunte la ceva - "Doar nu o sa iau asta cu mine in mormant" - denota tocmai aceasta arta. Atitudinea aceasta de desprindere ne permite sa vedem multe lucruri printr-o noua prizma: ce este, pana la urma, cu adevarat important, ce poate avea o valoare pentru noi, ce ne stimuleaza si ne maturizeaza. Asa ne gandim cand privim lucrurile sub specie aeternitatis (prin prizma eternitatii) si, recunoscand cat de putine lucruri sunt, in cele din urma, importante si necesare, esentiale in sensul ca ne conduc si ne ajuta sa ajungem la esenta noastra propriu-zisa, ne procuram una dintre marile usurari ale batranetii. Cat de multe lucruri din viata noastra cotidiana ne-au impovarat, cu cate a trebuit sa ne razboim, impotriva catora a trebuit sa luptam si cum a trebuit sa luam in serios ceea ce, prin prizma eternitatii, este deseori insignifiant, ba chiar ne face sa clatinam din cap, mirandu-ne ca am putut lua in serios asa ceva. Dar si aceasta putere de desprindere trebuie sa fie pregatita, invatata.

Daca a invata sa te desprinzi constituie un aspect important al inaintarii in varsta, trebuie sa-i mai adaugam unul, hai sa-i spunem formativ sau constructiv. Este vorba de acea forma de activitate creatoare care contribuie la modelarea imbatranirii cu propriile noastre forte. Este, de asemenea, ceva ce, in general, trebuie pregatit, pentru ca nu ne putem astepta ca dintr-odata sa ne creasca forte noi si sa ni se daruiasca abilitati pe care inainte nu le-am avut sau nu le-am dezvoltat niciodata. Unii oameni se afla in fericita situatie de a-si putea exercita profesia pana la o varsta inaintata - de pilda oameni de stiinta, artisti, politicieni, medici sau psihoterapeuti -, iar altii ajung la o maturitate a artei profesate care poate prezenta trasaturile desavarsirii - pictori, compozitori, scriitori.

Abstractie facand de cazurile exceptionale, in fiecare om exista talente si posibilitati - de cele mai multe ori nefolosite -, pe care acum le poate activa. Profesia practicata sau orientarea interesului spre anumite domenii ne-au limitat sub multe aspecte, dar la o varsta mai inaintata ne putem elibera in vederea altor lucruri la care am aspirat in taina, dar cu care nu ne-am indeletnicit pana acum. Important este sa cream ceva nu neaparat foarte valoros, ci mai degraba sa regasim drumul spre un fel de joc, care sa ne poata ferici foarte mult. ; tocmai prin lipsa oricarui scop, el poate deveni plin de sens pentru noi. Nu se pune problema de a crea opere de arta, ci numai de a ne putea aduna gandurile, de a exprima si modela ceva si de a descoperi, poate, astfel, lumea noastra interioara pe care am neglijat-o.

Numai asa ne vom pastra vitatlitatea si vom evita resemnarea batranetii. Caci nimic nu ne face sa imbatranim mai repede decat resemnarea, prin care ne rostim noi insine condamnarea de a fi batrani. O asemenea resemnare include in sine si pericolul de a ne opune la tot ce e nou, dezaprobandu-l. Considerand ca nu mai putem fi in situatia de a lua parte la noile evolutii si de a le accepta, suntem expusi la o varsta mai inaintata pericolului resentimentelor, in care rezida finalmente veninul.

In aceste situatii, de cele mai multe ori ajungem in conflict cu generatia tanara, ne costituim intr-un obstacol pentru ea, ne opunem ei si, implicit, ne opunem propriei noastre dezvoltari.Ni se pare ca totul era mai bine inainte, noul este privit ca un pericol sau ca ceva fara valoare, ca insolenta a tineretii sau tradare a traditiei. Reactia fireasca a tinerilor la un astfel de comportament ne amaraste si mai mult. Deseori se casca prapastii de netrecut intre generatii. 

Cu totul altceva este ca un mai varstnic sa spuna ceva de genul: "Mi-ar face placere sa mai traiesc asa ceva, sa cunosc eu insumi o astfel de evolutie, sa particip la ea...etc,etc", decat sa spuna "Sunt prea batran pentru astfel de lucruri..., nu-i de mine..., ce-o sa zica lumea...etc,etc" si sa dispretuiasca astfel, prin resemnare, deschiderea. 

Cel care renunta singur la sine, la acela si viata va renunta. Nota bene: optiunea ne apartine !