Dupa o absenta nepermis de lunga din acest prietenos spatiu - am numit blogosfera noastra cea de toate zilele -, cauzata de un amalgam de motive obiectivo-subiective, revin cu speranta ca articolele din blogul meu dedicat vor fi redescoperite de cei carora m-am adresat si care au fost, poate, nedumeriti de subita si lunga mea disparitie. Well, let' s go!
..............................................................................................
Citesc in aceste zile o carte care, in multe privinte, ma unge la suflet: Prea devreme batran, prea tarziu intelept, scrisa de un psihiatru practician si autor a numeroase scrieri pe teme medicale, Dr.Gordon Livingston, carte aparuta la noi la Editura Humanitas. Unul din capitolele cartii are titlul de mai sus si surprinde multe din ideile pe care le-am mai dezvoltat si eu in articole anterioare, dovedindu-si astfel valabilitatea indiferent de meridian pe acest pamant.
Batranetea este privita de obicei ca vremea drepturilor, spune autorul nostru. Dupa ani lungi de munca, se presupune ca pensionarul are dreptul la timp liber, la securitate sociala si reduceri de tarife. Insa toate aceste prerogative sunt o s l a b a compensatie pentru statutul depreciat al oamenilor in varsta. Batranii sunt stigmatizati ca infirmi la minte si la trup. In afara continuarii rolului lor de consumatori, rareori este sustinuta ideea ca batranii ar aduce ceva folositor societatii.
Efortul de a-i izola pe batrani in institutii si comunitati destinate lor demonstreaza - afirma Dr.Livingston - credinta ca de la ei nu putem invata prea multe si reflecta dorinta de a reduce interactiunea cu ei. Lupta cu semnele inaintarii in varsta alimenteaza o industrie cosmetica de 150 miliarde de dolari (N.B. - in S.U.A.), care face sa para aproape insignifiante alte prioritati nationale, cum ar fi educatia, intretinerea autostrazilor sau apararea. Inflorirea chirurgiei plastice, a injectiilor cu botulina si preocuparea la nivel nemaiintalnit fata de riduri si caderea parului, toate acestea sugereaza ca procesul normal de imbatranire starneste in cei mai multi oameni o teama invecinata cu panica.
Lucrul de care ne temem este propriul sfarsit, iar semnele imbatranirii constituie pur si simplu indicii nedorite ale faptului ca suntem muritori. Prin respingerea batranilor si a semnelor noastre de imbatranire reactionam, pur si simplu, la o teama naturala de moarte care a preocupat dintotdeauna omenirea. Aceasta este gluma cosmica. Soarta sau Dumnezeu sau oricine conduce spectacolul acesta pare sa fi spus: "O sa te fac stapan peste toate celelalte forme de viata. DAR o sa fii singura specie capabila sa-si contemple moartea".
Si care este reactia batranilor la marginalizarea si desconsiderarea manifestate de societate? Sunt furiosi. Nu-i destul ca trebuie sa sufere pierderile care vin o data cu varsta: scaderea atractivitatii sexuale si a entuziasmului, declinul sanatatii, moartea prietenilor vechi, disparitia treptata a acuitatii mentale. Mai trebuie sa faca fata si dispretului pe care societatea il rezerva celor fara putere sau fara un serviciu banos.
Si asa, vaicareala devine "sportul preferat" al batranilor. In lumea noastra complexa, anumitor grupuri le sunt atribuite anumite roluri. De exemplu, treaba tinerilor este sa ne puna la grea incercare pe noi, ceilalti, cu vitezomania, comportamentul zgomotos ori ticuri verbale gen "super", "cool", "marfa", "meserie", etc. Varstnicii nostri par uneori sa existe doar ca sa sacaie tot restul lumii cu incetineala si cu vaicarelile despre problemele lor fizice. Rareori este luata in consideratie ideea ca varstnicii au ceva de oferit tinerilor, din punct de vedere al intelepciunii si al experientei de viata. Motivul: cei mai multi batrani sunt preocupati in principal de plangerile lor egocentrice.
Cand persoanele de varsta medie vorbesc despre parintii lor in varsta o fac adesea cu o senzatie de obligatie amestecata cu descurajare. Batranii devin mai vulnerabili la depresie. Persoanele deprimate tind sa fie egocentrice si iritabile, si sunt o companie neplacuta. De multe ori varstnicilor li se refuza tratamentul adecvat pentru depresie. Evaluarea medicala este inlocuita cu pseudoexplicatii gen: "Si eu as fi deprimat daca as fi asa batran".
Aceste asteptari reduse de ambele parti au ca rezultat un soi de impas in care varstnicii isi joaca rolul de sursa de nesfarsite bombaneli, in timp ce tinerii asculta in sila si incearca sa-si indeplineasca obligatiile fata de parinti si bunici avand cu ei un contact minim. Traiul separat si mult temuta mutare intr-o institutie pentru ingrijirea batranilor sunt doua semne obisnuite ale excluderii si marginalizarii care insotesc frecvent batranetea.
De fapt, stratificarea societatii pe liniile de varsta este una din impartirile cele mai rigide, depasind adesea separarile produse de educatie, avere si clasa sociala. Relatia dintre generatii este grav afectata de plangerile - insotite adesea de reprosuri inabil mascate ca sunt neglijati - care alcatuiesc conversatia multor varstnici. Exista multi oameni care au ajuns sa urasca apelurile telefonice de la parinti, mai ales raspunsul acestora la intrebarea "Ce mai faci?". Ce poate fi mai putin interesant si mai descurajant decat un pomelnic de junghiuri, dureri si necazuri intestinale, oferit pe tonul morocanos al celor care isi dau seama ca suferintele lor nu pot fi vindecate si se tot agraveaza?
Si acum iata surpriza placuta, esenta de intelepciune pe care ne-o ofera acest vindecator de minti si suflete: consider - spune Dr.Livingston - ca statutul de parinte, de altfel un angajament voluntar, nu implica o obligatie reciproca a celor tineri - de a-si trai viata dupa placul parintilor sau de a ne asculta la nesfarsit protestele despre ravagiile produse de timp. De fapt, sunt de parere - mai afirma medicul psihiatru - ca batranii au datoria sa suporte pierderile aduse de batranete cu maximum de bunavointa si de hotarare si nu sa impuna propriile lor neplaceri celor care / pe care ii iubesc.
Una din principalele sarcini ale parintilor este ca pe tot parcursul vietii lor sa le transmita tinerilor optimism. Orice alte obligatii am avea fata de copiii nostri, convingerea ca putem atinge fericirea in ciuda tuturor vicisitudinilor si nesigurantelor pe care le contine viata este cel mai mare dar care poate trece de la o generatie la alta. La fel ca toate valorile pe care dorim sa le transmitem copiilor nostri - onestitate, daruire, empatie, respect, sarguinta -, importanta suprema a sperantei se invata din exemple.
"Imbatranirea nu e o treaba pentru fandositi" reprezinta aprecierea corecta a situatiei grele cu care se confrunta batranii intr-o societate obsedata de tinerete. Poate ca obligatia noastra suprema este sa suportam loviturile fizice si psihice care insotesc imbatranirea cu o demnitate ce exclude autocompatimirea.
Iti poti pastra speranta in fata insultelor la adresa individualitatii noastre pe care ni le aduce timpul? Intrucat curajul nu este o virtute distribuita in mod egal nici la tineri, nu ne putem astepta sa se manifeste in mod uniform nici la varstnici. Insa il recunoastem si il pretuim atunci cand il vedem. Capacitatea de a ne contempla netulburati disparitia iminenta ne da sansa de a fi, in cele din urma, viteji.
Daca ne putem pastra buna dispozitie si interesul fata de altii chiar si cand se trage cortina, le oferim un lucru de o valoare inestimabila celor care raman in viata. Prin aceasta ne indeplinim obligatia finala fata de ei si ne exprimam recunostinta pentru darul vietii pe care, fara sa-l meritam, l-am primit si de care ne-am bucurat atata vreme.
Iata niste idei la care merita sa meditam!
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu