Comedia batranetii cu autor in viata

Articolul de mai jos a fost scris de criticul literar Alex Stefanescu. Citindu-l, am zambit cu drag de el in sinea mea, pentru ca mi se potriveste ca o manusa, cum se spune, poate cu una-doua exceptii (nu spun care!, vorba lu'nea Iancu). Pentru ca si alti amici ai mei se vor regasi in el, li-l ofer:


N-am ras niciodata de batrani, dar am dreptul sa rad de propria mea batranete.

Zece ani din viata - de la patruzeci la cincizeci de ani - mi-au fost necesari ca sa ma obisnuiesc cu ideea ca am implinit patruzeci de ani. Apoi...nu mi-a mai pasat.

Candva ii anuntasem pe prieteni: "Prima data cand o femeie imi va oferi locul in autobuz, am sa ma sinucid". Pe la cincizeci si ceva de ani mi s-a intamplat asta, dar nu mi s-a mai parut ceva groaznic. Eram obosit, ma durea coloana si m-am bucurat ca pot sa stau jos.

Acum am saizeci si sase de ani (neimpliniti). Cand aud la televizor stiri de genul "Un batran de cincizeci si patru de ani a fost lovit de un autobuz...." tresar. Batran?! La cincizeci si patru de ani?! Dar imi aduc aminte ca si eu, elev fiind, cand m-a intrebat mama daca noua profesoara de romana e batrana sau tanara, i-am raspuns: "E batrana. Are treizeci de ani". 

Pentru diversele boli de care sufar iau zilnic douasprezece pastile. Ca sa combat efectul lor negativ secundar, ar mai trebui sa iau doua sau trei, dar ma abtin. Zilnic se mai naruie cate o parte din corpul meu, asa cum se intampla cu o cladire lasata in paragina. Ma obisnuiesc insa repede cu noua situatie, bucurandu-ma de ceea ce mi-a mai ramas. Este un noroc ca nu mi-a cazut parul si nici nu mi-a albit (o femeie, pe strada, care ma stia de la televizor, mi-a povestit cum se contrazice cu sotul ei, care sustine ca port peruca si m-a rugat: "Eu stiu ca nu purtati, dar va rog foarte mult, ca sa fiu absolut sigura, dati-mi voie sa verific"; si...nici una, nici doua, m-a tras de par). Este un noroc ca nu mi-au cazut nici dintii, doar mi s-au tocit putin de indelulga lor folosire. Lumea din jurul meu se mira cand ma vede sfasiind carne tare cu caninii si incisivii intacti sau ma aude zdrobind oase intre masele. 

Cand urc scarile obosesc repede si ma odihnesc discret prefacandu-ma ca studiez cate o pata de pe perete (un tablou ar fi mana cereasca). Mai greu este cand trebuie sa urc pe cate o scena la intalnirile cu publicul: treptele sunt de obicei foarte inguste si nu exista balustrada. Cand ajung sus, la microfon, consider ca am repurtat un succes prin insusi faptul ca am ajuns acolo si astept sa fiu aplaudat inainte de a-mi incepe discursul.

Tot ce fac, fac mai lent. Ma spal mai lent, ma imbrac mai lent, ma sui in masina mai lent, conduc masina mai lent. Drept urmare, nu ajung niciodata la timp acolo unde sunt asteptat. 

Ma consolez cu gandul ca exista totusi o activitate in care e buna lentoarea: dragostea. Nu cred ca o femeie il apreciaza pe un barbat care face amor repede-repede, gafaind, cu ochii iesiti din orbite, ca si cand ar vrea sa bata un record de viteza.

Multi critici literari sunt mai in varsta decat mine: Nicolae Manolescu are saptezeci si trei de ani, Gheorghe Grigurcu - saptezeci si sase, EugenSimion - optzeci. Iar criticii tineri nu mai sunt nici ei foarte tineri: Daniel Cristea-Enache implineste la anul patruzeci de ani (abia astept!).

Cand mi se coc ciresele in livada, nu sunt in stare sa ma sui pe scara rezemata de trunchi ca sa le culeg. Dar chem fete tinere in ajutor si am privilegiul de a le tine eu scara, ca sa nu cada. Este adevarat ca ele, prevazatoare, vin imbracate cu pantaloni. Insa e in zadar, pentru ca la varsta mea inca mai am imaginatie. 

Sursa: academiacatavencu.info

Problemele oamenilor in varsta sunt adeseori grave, dar rareori interesante...

Dupa o absenta nepermis de lunga din acest prietenos spatiu - am numit blogosfera noastra cea de toate zilele -, cauzata de un amalgam de motive obiectivo-subiective, revin cu speranta ca articolele din blogul meu dedicat vor fi redescoperite de cei carora m-am adresat si care au fost, poate, nedumeriti de subita si lunga mea disparitie.  Well, let' s go!
                                                                 ..............................................................................................

Citesc in aceste zile o carte care, in multe privinte, ma unge la suflet: Prea devreme batran, prea tarziu intelept, scrisa de un psihiatru practician si autor a numeroase scrieri pe teme medicale, Dr.Gordon Livingston, carte aparuta la noi la Editura Humanitas. Unul din capitolele cartii are titlul de mai sus si surprinde multe din ideile pe care le-am mai dezvoltat si eu in articole anterioare, dovedindu-si astfel valabilitatea indiferent de meridian pe acest pamant.

Batranetea este privita de obicei ca vremea drepturilor, spune autorul nostru.  Dupa ani lungi de munca, se presupune ca pensionarul are dreptul la timp liber, la securitate sociala si reduceri de tarife. Insa toate aceste prerogative sunt o  s l a b a  compensatie pentru  statutul depreciat  al oamenilor in varsta. Batranii sunt stigmatizati ca infirmi la minte si la trup. In afara continuarii rolului lor de consumatori, rareori este sustinuta ideea ca batranii ar aduce ceva folositor societatii.

Efortul de a-i izola pe batrani in institutii si comunitati destinate lor demonstreaza - afirma Dr.Livingston - credinta ca de la ei nu putem invata prea multe si reflecta dorinta de a reduce interactiunea cu ei. Lupta cu semnele inaintarii in varsta alimenteaza o industrie cosmetica de 150 miliarde de dolari (N.B. - in S.U.A.), care face sa para aproape insignifiante alte prioritati nationale, cum ar fi educatia, intretinerea autostrazilor sau apararea. Inflorirea chirurgiei plastice, a injectiilor cu botulina si preocuparea la nivel nemaiintalnit fata de riduri si caderea parului, toate acestea sugereaza ca procesul normal de imbatranire starneste in cei mai multi oameni o teama invecinata cu panica.

Lucrul de care ne temem este propriul sfarsit, iar semnele imbatranirii constituie pur si simplu indicii nedorite ale faptului ca suntem muritori. Prin respingerea batranilor si a semnelor noastre de imbatranire reactionam, pur si simplu, la o teama naturala de moarte care a preocupat dintotdeauna omenirea. Aceasta este gluma cosmica. Soarta sau Dumnezeu sau oricine conduce spectacolul acesta pare sa fi spus: "O sa te fac stapan peste toate celelalte forme de viata. DAR  o sa fii singura specie capabila sa-si contemple moartea".

Si care este reactia batranilor la marginalizarea si desconsiderarea manifestate de societate? Sunt furiosi. Nu-i destul ca trebuie sa sufere pierderile care vin o data cu varsta: scaderea atractivitatii sexuale si a entuziasmului, declinul sanatatii, moartea prietenilor vechi, disparitia treptata a acuitatii mentale. Mai trebuie sa faca fata si dispretului pe care societatea il rezerva celor fara putere sau fara un serviciu banos.

Si asa, vaicareala devine "sportul preferat" al batranilor. In lumea noastra complexa, anumitor grupuri le sunt atribuite anumite roluri. De exemplu, treaba tinerilor este sa ne puna la grea incercare pe noi, ceilalti, cu vitezomania, comportamentul zgomotos ori ticuri verbale gen "super", "cool", "marfa", "meserie", etc. Varstnicii nostri par uneori sa existe doar ca sa sacaie tot restul lumii cu incetineala si cu vaicarelile despre problemele lor fizice. Rareori este luata in consideratie ideea ca varstnicii au ceva de oferit tinerilor, din punct de vedere al intelepciunii si al experientei de viata. Motivul: cei mai multi batrani sunt preocupati in principal de plangerile lor egocentrice.

Cand persoanele de varsta medie vorbesc despre parintii lor in varsta o fac adesea cu o senzatie de obligatie amestecata cu descurajare. Batranii devin mai vulnerabili la depresie. Persoanele deprimate tind sa fie egocentrice si iritabile, si sunt o companie neplacuta. De multe ori varstnicilor  li se refuza tratamentul adecvat pentru depresie. Evaluarea medicala este inlocuita cu pseudoexplicatii gen: "Si eu as fi deprimat daca as fi asa batran".

Aceste asteptari reduse de ambele parti au ca rezultat un soi de impas in care varstnicii isi joaca rolul de sursa de nesfarsite bombaneli, in timp ce tinerii asculta in sila si incearca sa-si indeplineasca obligatiile fata de parinti si bunici avand cu ei un contact minim. Traiul separat si mult temuta mutare intr-o institutie pentru ingrijirea batranilor sunt doua semne obisnuite ale excluderii si marginalizarii care insotesc frecvent batranetea.

De fapt, stratificarea societatii pe liniile de varsta este una din impartirile cele mai rigide, depasind adesea separarile produse de educatie, avere si clasa sociala. Relatia dintre generatii este grav afectata de plangerile - insotite adesea de reprosuri inabil mascate ca sunt neglijati - care alcatuiesc conversatia multor varstnici. Exista multi oameni care au ajuns sa urasca apelurile telefonice de la parinti, mai ales raspunsul acestora la intrebarea "Ce mai faci?". Ce poate fi mai putin interesant si mai descurajant decat un pomelnic de junghiuri, dureri si necazuri intestinale, oferit pe tonul morocanos al celor care isi dau seama ca suferintele lor nu pot fi vindecate si se tot agraveaza?

Si acum iata surpriza placuta, esenta de intelepciune pe care ne-o ofera acest vindecator de minti si suflete: consider - spune Dr.Livingston - ca statutul de parinte, de altfel un angajament voluntar, nu implica o obligatie reciproca a celor tineri - de a-si trai viata dupa placul parintilor sau de a ne asculta la nesfarsit protestele despre ravagiile produse de timp. De fapt, sunt de parere - mai afirma medicul psihiatru - ca batranii au datoria sa suporte pierderile aduse de batranete cu maximum de bunavointa si de hotarare si nu sa impuna propriile lor neplaceri celor care / pe care ii iubesc.

Una din principalele sarcini ale parintilor este ca pe tot parcursul vietii lor sa le transmita tinerilor optimism. Orice alte obligatii am avea fata de copiii nostri, convingerea ca putem atinge fericirea in ciuda tuturor vicisitudinilor si nesigurantelor pe care le contine viata este cel mai mare dar care poate trece de la o generatie la alta. La fel ca toate valorile pe care dorim sa le transmitem copiilor  nostri - onestitate, daruire, empatie, respect, sarguinta -, importanta suprema a sperantei se invata din exemple.

"Imbatranirea nu e o treaba pentru fandositi" reprezinta aprecierea corecta a situatiei grele cu care se confrunta batranii intr-o societate obsedata de tinerete. Poate ca obligatia noastra suprema este sa suportam loviturile fizice si psihice care insotesc imbatranirea cu o demnitate ce exclude autocompatimirea.

Iti poti pastra speranta in fata insultelor la adresa individualitatii noastre pe care ni le aduce timpul? Intrucat curajul nu este o virtute distribuita in mod egal nici la tineri, nu ne putem astepta sa se manifeste in mod uniform nici la varstnici. Insa il recunoastem si il pretuim atunci cand il vedem. Capacitatea de a ne contempla netulburati disparitia iminenta ne da sansa de a fi, in cele din urma, viteji.

Daca ne putem pastra buna dispozitie si interesul fata de altii chiar si cand se trage cortina, le oferim un lucru de o valoare inestimabila celor care raman in viata. Prin aceasta ne indeplinim obligatia finala fata de ei si ne exprimam recunostinta pentru darul vietii pe care, fara sa-l meritam, l-am primit si de care ne-am bucurat atata vreme.   
   
 Iata niste idei la care merita sa meditam!
 
 

 

De ce poate fi imbatranirea, astazi, mai usoara

Nimic in viata nu este doar alb sau negru, doar pozitiv sau negativ, asa incat, dupa greutatile pe care timpurile noastre le aduc cu sine la o varsta mai inaintata, la batranete, este corect sa vedem si ce usurari pot oferi acestea.

Medicina moderna ne propune intr-o masura din ce in ce mai mare solutii pentru imbatranirea fizica. Multe boli considerate pana mai ieri intratabile pot fi astazi cel putin stopate si ameliorate, chiar unele boli de batranete. Medicamente si tehnici operatorii noi permit influentarea unor organe si functii ale corpului, ceea ce inainte era imposibil, iar evolutia in acest domeniu inca nu poate fi prevazuta. Procedeele de diagnosticare perfectionate permit identificarea si prevenirea din timp a bolilor in stadii incipiente, iar profilaxia are un rol crescut inca din copilarie.

Durata medie de viata a crescut constant in ultimele decenii, ajungand in jurul a 70 de ani, in timp ce la inceputul secolului trecut abia trecea de 40. Cat de mult se vor extinde aceste limite nu stim, dar ele par sa continue sa creasca in sus.

Batranetea si-a mai pierdut astfel ceva din aura ei terifianta si, beneficiind de ajutorul medicinei, suntem indreptatiti sa ne asteptam si chiar sa imbatranim mai tarziu si mai incet, constata autorii cartii  Arta de a te pregati pentru varsta a treia, despre care am mai vorbit in articolele anterioare. Inainte, o femeie de 40 de ani era o matroana - termen ce definea o doamna de regula casatorita, respectabila si nu rareori mai plinuta - , ceea ce isi gasea expresia si in imbracamintea ei , in stilul ei de viata. Instalarea menopauzei insemna pentru multe femei renuntarea la erotism si sexualitate. Atitudinile si aprecierile colective faceau ca femeia sa se simta mai devreme batrana decat propria-i simtire i-o spunea, pentru ca, in caz contrar, decadea din sablonul asteptarilor comunitare. Suntem cu totii supusi unor asemenea reprezentari si opinii colective, iar daca, potrivit acestora, pentru o femeie de varsta medie nu se mai cadea sa se imbrace tinereste si sa doreasca sa fie tanara, cu greu ar fi reusit sa se sustraga individual acestor mentalitati. Astazi se intampla exact contrariul : mamele si fiicele lor adulte sunt concurente si, deseori, cu greu se pot distinge dupa infatisare si imbracaminte ca mama si fiica.

Barbatul se apropia, inainte, de batranete cu sentimente diferite: pentru unii ea insemna ravnita pensionare, pentru altii temuta pensionare. Ravnita, pentru ca exista perspectiva unei batraneti comode, cu hobby-uri, fara a mai fi sub presiunea sarcinilor de serviciu si a raspunderilor, fiind "lasat in pace". Temuta, pentru ca stabilirea varstei de pensionare la o limita rigida, independent de vitalitatea personala, de capacitatea si placerea creatiei, a activitatii in general, trezea in respectiva persoana sentimentul inutilitatii, al resemnarii si al "tragerii pe linie moarta".

Astazi, nu mai trebuie sa cunoastem atat de devreme sentimentul inutilitatii. Exista alte cai, chiar mai multe, de a fi util ca om in varsta. Posibilitati care n-au fost nici pe departe epuizate si care asteapta doar sa fie fructificate, de pilda in zona ajutorarii interumane, in activitatea de consultanta si asistenta, in perimetrul vast si divers al creatiei, artistice sau stiintifice ori pur si simplu al plamadirii de frumos cotidian.

O alta usurare a batranetii de astazi rezida in faptul ca forma de viata accentuat dinamica si expansiva a tineretului degreveaza, in general, mai devreme familia. O data cu forma mai lejera a structurii familiale, a legaturilor de sange, asteptarile fata de familie sunt mai reduse, si astfel se ajunge si la o degrevare mai timpurie a parintilor de responsabilitati si griji, asa incat sunt mai devreme liberi sa se ocupe si de ei insisi. Indiferent cum am aprecia ceasta situatie, ea reprezinta o interdependenta familiala mai laxa. "Vesnicii fii si fiice", puisorii din cuib, pe care mamele si tatii nu vor sa-i lase liberi pentru a-si vedea de propria viata sau care nu pot ei insisi sa se desprinda, sunt din ce in ce mai rari.

Se mai poate spune prin prizma ideilor de mai sus ca si tehnica actuala este un factor care contribuie astazi la usurarea imbatranirii. "Motorizarea" generala le permite si mai varstnicilor, batranilor, sa participa mai facil si comod la viata. Calatoriile au devenit atat de comode, incat oricine se poate incumeta sa se angajeze in deplasari mai lungi, care inainte ar fi fost o oboseala de neimaginat. Bransa turismului a "descoperit" si ea grupul tinta al calatorilor varstnici, oferind tipului nou aparut de "batrani ramasi tineri", cu posibilitati financiare, variante de expansiune si de placere. Aceste posibilitati nu trebuie subapreciate; ele contribuie mult la o intampinare pozitiva a batranetii. Unii oameni in varsta au o pofta de distractie pe care abia acum si-o pot satisface. Nu este o raritate ca septuagenari sau octogenari sa porneasca acum in prima lor calatorie prin lume.

Vrei o viata mai lunga ? Traieste aici si acum !

"Fii aici acum!" a devenit o mantra pentru cei care traiesc clipa, care nu isi fac griji nici pentru trecut si nici pentru viitor.

Carpe Diem!  -  Traieste-ti clipa!  -  este indemnul si al anticului latin  Horatiu, si al parintilor spirituali ai hinduismului oriental. Iata ca cercetatori contemporani din stiintele comportamentale ne aduc in prim plan aceasta simpla filozofie de viata. Incercarea de a trai clipa ne ajuta - spun expertii - sa castigam nu doar o viata lunga si sanatoasa, ci si o longevitate de calitate.

Atentia sau constientizarea atentiei - acest proces subtil de constientizare continua a propriilor ganduri, sentimente si stari fizice - este secretul pentru dezvoltarea memoriei, a capacitatilor mentale, precum si pentru pastrarea unui psihic sanatos. Cercetari in domeniu sugereaza ca aceasta abilitate nu doar reduce stresul si anxietatea, ci si imbunatateste sistemul imunitar, promoveaza sanatatea si vindecarea pentru o varietate de boli si afectiuni, printre care cele de inima, diabetul, artrita si durerile cronice.

Constientizarea corpului nostru si a lucrurilor care se intampla in jur ne ajuta sa ramanem echilibrati si sa evitam pericolele - ne sfatuieste dr.Gary Small, profesor de psihiatrie si stiinte behavioriste, specialist in medicina preventiva si antiimbatranire, in cartea sa Secretele longevitatii, scrisa impreuna cu sotia sa  Gigi Vorgan. Prin integrarea constientizarii atentiei in viata noastra zilnica, nu doar ne simtim mai bine si traim mai mult, ci avem mai multa grija de noi insine, avem o atitudine mai optimista si mai empatica fata de ceilalti. Prin constientizarea propriilor senzatii interioare reusim, de pilda, sa ne oprim din mancat cand suntem satui - secretul pentru mentinerea greutatii corporale ideale, exemplifica profesorul american.

Acest tip de atentie ascunde adesea si o semnificatie spirituala, iar multe studii au constatat ca oamenii care practica o anumita forma de spiritualiate traiesc mai mult. Cercetatorii au concluzionat ca vizitarea bisericii sau a unei case de rugaciuni, o data pe saptamana, poate mari speranta de viata cu aproape 10 ani. Studii efectuate pe pacienti cu boli cronice au demonstrat ca cei care cred in Dumnezeu au o rata a mortalitatii cu 30% mai scazuta decat cei care se simt abandonati de Divinitate. Beneficiu al spiritualitatii, marirea duratei de viata rezulta din multe forme ale acesteia, inclusiv religia, meditatia, credinta personala intr-o forta superioara si altele.

Fie ca ne apropiem de 40 de ani, de 50, 60 sau mai multi, toti ne confruntam cu provocarile si satisfactiile inaintarii in varsta. Studiile despre "imbatranirea frumoasa" au aratat ca doar o treime dintre factorii care prevestesc cat de bine vom imbatrani sunt sub influenta mostenirii ereditare. Aproximativ doua treimi se bazeaza pe alegerile personale in stilul nostru de viata, deci ii putem controla noi insine.

Daca e adevarat ca avem doar varsta pe care o simtim, atunci sa incepem sa ne simtim, sa aratam si sa ne comportam ca si cum am fi la varsta din mintea si inima noastra, incepand chiar de acum, de aici!

Viata incepe la 40 de ani

Criza varstei de mijloc este doar o amintire. De fapt, nu e o criza, ci mai degraba o perioada de tranzitie, caci viata poate incepe cu adevarat - si deseori are o evolutie mai spectaculoasa - la varsta a doua.

In prima tinerete, viata e tumultoasa, dar acaparata de ambitii si munca multa, pentru ca atunci ne cautam cel mai bun drum in viata.

Datorita progreselor in educatie, medicina si tehnologie, precum si cresterii sperantei medii de viata, "criza varstei a doua" se poate transforma intr-o perioada de "tranzitie"a varstei de mijloc. Din ce in ce mai multi cercetatori ajung la aceasta concluzie deloc lipsita de temei. "Daca stii sa fructifici ceea ce ai descoperit despre tine in prima jumatate a vietii, cea de-a doua va fi mult mai implinita", afirma psihologul israelian, profesorul-doctor Carlo Strenger, intr-un studiu publicat in Harvard Business Review.

Specialistul de la Universitatea din Tel Aviv spune ca in jurul varstei de 35 de ani cei mai multi dintre noi sunt deja "asezati". Sunt casatoriti, au copii, o locuinta personala si si-au facut deja o cariera. Cu alte cuvinte, la 40 de ani e timpul sa ne bucuram de viata si de reusitele noastre, dar si sa invatam din greselile pe care le-am facut, pentru ca experientele neplacute sa nu se repete. Astfel echipati, cand vom mai avea dificultati vom fi mult mai bine pregatiti sa le facem fata.

Mentalitati paguboase
 Ideea adanc inradacinata ca pe masura ce inaintam in varsta posibilitatile noastre sunt tot mai limitate este o premisa falsa. Adesea ne ucide sperantele inca din fasa si, in consecinta, ne blocheaza si actiunile. Este o resemnare, o predare nejustificata in fata unor situatii noi, neimpusa de nimeni, situatii pe care numai mintea noastra le transforma in bariere de netrecut.

Este o mentalitate extrem de paguboasa. Intotdeauna exista o sansa, insa aceasta trebuie cautata cu rabdare, speranta si incredere. De cate ori nu am auzit fraze-sablon ca: "E prea tarziu pentru mine!"... "La varsta mea nu se mai poate"... "Asta mergea in tinerete!"... "Ce-o sa creada lumea despre mine, ca m-am prostit la batranete?"... Din pacate, asemenea reflectii nu sunt specifice numai persoanelor de varsta a treia mai putin implinite, ci chiar si celor ajunse la jumatatea vietii.

Aceste mentalitati sunt invechite si trebuie inlaturate fara ezitari, pentru ca nu fac altceva decat sa puna frana progresului personal. Erau valabile in alte vremuri, cand educatia in familie era rigida, iar societatea era mai conformista, rigorile, prejudecatile si ierarhiile acesteia oferind personalitatii individului prea putin spatiu pentru manifestarea "liberului arbitru".

Dar cat timp aspiratiile noastre nu sunt rupte de realitate, la limita ridicolului sau a absurdului, nu e nimic rau in a ne face planuri indraznete si dupa 40 de ani.

Iluziile tineretii
Convingerea ca tineretea ne ofera posibilitati nelimitate este, de fapt, o iluzie. Provine din incompleta cunoastere de sine si din experienta de viata insuficienta pe care o avem atunci. La inceput luam deciziile bazandu-ne pe dovezi inconsistente despre abilitatile noastre si mai mult pe curaj. Dar nu ne dam seama de asta. Pana la urma este sarmantul entuziasm specific varstei.

"Iluzia unei libertati a tineretii se bazeaza, de asemenea, pe o idealizare retroactiva. Uitam de presiunile la care suntem supusi: trebuie sa urmam o scoala buna de unde sa iesim cu calificative superioare, apoi o slujba buna, unde sa urcam cat mai repede scara ierarhica a succesului. Acestea sunt ambitii care se manifesta pana in jurul varstei de 30 de ani. Totodata, in miezul acestor eforturi trebuie sa ne consolidam si identitatea, sa ne dezvoltam aptitudinile si sa ne formam respectul de sine", explica Strenger.

Conditia esentiala pentru a realiza toate acestea este sa nu confundam visul cu realitatea, ci sa potrivim bine balanta intre aspiratii si posibilitati. In caz contrar, esecul si deziluzia care il urmeaza sunt de neevitat. "Cu totii avem fantezii despre ceea ce am putea ajunge in viata - actori, cantareti, scriitori, moguli, lideri politici - dar, cand oamenii cred prea mult ca fantezia este o potentiala realitate, dau de necaz", mai spune specialistul.

Depresia, principalul semn
Cel mai frecvent semn al crizei varstei de mijloc este depresia. Se manifesta la ambele sexe si indiferent de starea materiala,  de cea maritala si de cea socio-profesionala. Putine persoane sunt "ocolite" de aceasta "cadere" sau o depasesc mai usor. Depresia cu toate formele ei este foarte complicata si le da batai de cap pana si specialistilor. Se manifesta mai puternic sau mai discret pe tot parcursul vietii, dar la varsta a doua se acutizeaza.

Este momentul cand multi dintre noi incep sa se simta deja batrani, neglijati, mai ales in relatiile de cuplu, unde se instaleaza frecvent monotonia. Si relatiile cu copiii se manifesta altfel. Cei mai multi isi incheie adolescenta si dau deja semne ca ar vrea sa-si ia zborul din "cuib". Isi creaza anturajul lor si isi manifesta din plin independenta.

Desi stim bine toate acestea, picam totusi in plasa melancoliei si a sentimentelor de instrainare, de abandon in fata sortii. Nimic nu mai e ca-nainte, parca am realizat prea putin, parca nimeni nu mai are nevoie de noi, suntem "expirati", imbatraniti, nu mai stralucim, nu mai avem puterea de a muta muntii din loc si, brusc, se crapa haul sub noi.

Este o falsa impresie, pentru ca, de fapt, viata isi urmeaza cursul firesc. Dar noi suntem orbiti de criza varstei si nu vedem si jumatatea plina a paharului. Pentru ca lucrurile nu sunt chiar asa, iar la 40 de ani sansele noastre nu sunt inca pierdute. Din contra, am castigat foarte mult, suntem "copti", ajunsi la deplina maturitate. E loc deci si pentru momente de fericire.

Curba critica
Pe parcursul vietii, starea de fericire urmeaza un traseu cu maxime si minime, asemenea unui grafic in forma de "U". Echipe de cercetatori din Marea Britanie si Statele Unite, care au studiat acest fenomen in tari de pe toate continentele, au ajuns la concluzia ca asa-numita "criza de la mijlocul vietii" apare atat la barbati, cat si la femei, in jurul varstei de 40 de ani. Momentul "critic" a fost identificat la varsta de 44 de ani.

Criza dureaza cativa ani, spre varsta de 50 de ani incheindu-se, iar tendinta ascendenta a starii de bine, de implinire si satisfactie se reia, crescand progresiv spre varsta a treia.

Momentele de maxima fericire se manifesta in copilarie. Nu degeaba i se mai spune si "varsta de aur". O tendinta asemanatoare se instaleaza in jurul varstei de 70 de ani, cand se pot atinge stari de satisfactie si bucurie asemanatoare celor traite la 20 de ani, dar, bineinteles, in varianta mult maturizata. Iesirea rapida din perioada critica depinde foarte mult de motivatiile persoanei si de capacitatea ei de introspectie si mai ales de constientizare a faptului ca este doar un sindrom depresiv, care nu trebuie lasat sa evolueze pana in stadiul patologic.

Un nou inceput
"Niciodata nu e prea tarziu", spune o vorba. Chiar daca am ajuns la maturitate si fie ca suntem impliniti, fie ca unele necazuri ne-au stricat planurile, cum ar fi un divort sau un job de care ne-am saturat, e intotdeauna loc de mai bine si de schimbare. In privinta carierei, tot mai multe persoane trecute de 40 de ani vor o schimbare si chiar se intampla sa poata s-o si faca.

Si pe plan sentimental exista o a doua sansa. Se spune ca "dragostea nu are varsta". In schimb are diferite nuante. La varsta a doua, sentimentele nu mai au tumultul tineretii. Sunt mai profunde, apare nevoia de echilibru si siguranta, mai ales la femei. Dragostea cunoaste o noua perioada romantica, plina de atentie si tandrete din partea partenerului. Exista mari sanse ca persoanele care nu si-au gasit perechea potrivita pana la aceasta varsta sau cele care au trecut printr-un divort sa dea marea lovitura, iar relatia sa dureze mult si bine. Si viata sexuala este mai implinita, pentru ca fiecare stie exact ce doreste de la celalalt.

Mandria varstei
E cazul sa facem un mic bilant in genul "ce-am avut si ce-am pierdut" si "ce-am facut si ce as fi putut sa fac", iar calculul nu trebuie sa se incheie aici, ci cu deviza cheie "ce mai am de facut de-acum incolo, pentru a-mi implini viata". Daca depunem armele n-am rezolvat nimic. Nu facem decat sa risipim achizitiile noastre importante, toata lucrarea noastra cu noi insine. Din contra, ceasul evolutiei personale trebuie "resetat" pentru viitoarea perioada a vietii, a carei bucurie de a trai ne ramane sa o descoperim si sa-i adaugam toata zestrea noastra de pana acum.

Cu alte cuvinte, trebuie sa avem sentimentul mandriei varstei noastre. Sa nu-l tinem incuiat in noi, ci sa-l lasam sa se manifeste, sa-l traim din plin ! Este unul dintre cele mai frumoase sentimente.

Autor :  Sinziana Stancu
Sursa :  jurnalul.ro