Ce stim despre virtutile batranetii si cum le valorizam?

Intr-una  din cartile sale, scriitorul german Manfred Hausmann spune ca detasarea este virtutea maturitatii si a numit astfel, poate, cea mai importanta virtute a batranetii. Detasarea, atitudinea degajata ne face capabili de o mai mare toleranta fata de altii si fata de noi insine. Ea este o alta fateta a capacitatii de a iubi, deoarece, acceptand felul diferit de a fi al altora, ne apropiem de o intelegere plina de dragoste, de o mai mare bunatate si blandete.

A fi mai tolerant nu inseamna insa in nici un caz a accepta, din slabiciune, orice; dimpotriva, varsta, cu experientele ei, ne poate face mai greu de corupt si ne poate ascuti privirea pentru a decanta mai usor adevarul si binele. Putem fi mai toleranti si pentru ca in multe ne implicam mai putin afectiv si avem astfel o distanta mai mare, ceea ce ne ofera posibilitatea unei mai mari obiectivitati.

O noua capacitate de a iubi reprezinta o alta virtute a batranetii. Daca, pe de o parte, pericolul de a deveni mai egoisti la batranete este mai mare, intorcandu-ne mai mult spre noi si spre binele nostru, pe de alta parte exista sansa unei noi disponibilitati de a iubi, pentru ca nu ne mai consideram atat de neinlocuit, nu trebuie sa ne mai dam atata importanta si, definind aceasta in termenii psihanalizei, ne vedem nevoiti sa renuntam la o parte din narcisismul nostru, din iubirea de sine, din incremenirea in Eul nostru. Desigur ca nu ne cade usor, la fel ca in cazul multor alte schimbari, dar aceasta extindere a iubirii de sine inspre iubirea de altii, de toti, poate deveni in cele din urma o expresie a recunostintei, a recunostintei pentru viata traita si pentru tot ce ne-a fost dat sa traim.

Ajungem astfel la o alta virtute a batranetii, foarte frumos surprinsa de psihanalistii germani Fritz Riemann si Wolfgang Kleespies in cartea lor des amintita pe acest blog (Arta de a te pregati pentru varsta a treia): este vorba de capacitatea de transcendere, asadar extinderea granitelor Eului nostru in suprapersonal. Indiferent daca aceasta se petrece in forma religioasa, prin cunoastere, prin trairi mistice, prin meditatie sau printr-o mare iubire - trairea transcenderii se numara printre cele mai frumoase virtuti ale batranetii. Daca pericolul batranetii rezida in obsesia crescanda a Eului, in cramponarea incrancenata in propriul egocentrism, tot astfel si sansa sa rezida in uitarea Eului, prin care devine posibila acea traire a transcendentei. O asemenea uitare de sine ne face permeabili pentru trairi la care altminteri nu am avea acces - mistica stiind cel mai bine sa vorbeasca despre acest subiect, ca si de socurile si bucuriile care pot exista intr-o asemenea traire. Este vorba de extinderea constiintei noastre prin uitarea de sine, de transcendenta, de acea extindere a limitelor individualitatii noastre in ceva mai cuprinzator, suprapersonal.

Este o lege psihologica faptul ca noi traim mai profund ceea ce este limitat in timp, iar aceasta profunzime a trairii poate fi, de asemenea, una dintre virtutile batranetii. Acceptandu-ne vremelnicia pe acest pamant, acel memento mori, putem deveni receptivi intr-o noua masura. Asa cum se intampla la orice despartire, avem, in principiu, doua posibilitati de a ne comporta. Putem sa ne cramponam atat de mult de ceea ce trebuie sa cedam, incat nu mai vedem nimic altceva in afara de pierdere. In acest caz, nu numai ca vom suferi mai mult, dar nici nu vom vedea si nu vom trai in profunzime ceea ce mai avem pentru o bucata de timp; teama de despartire si de pierdere va acoperi si va umbri totul. Fiind constienti ca trebuie sa parasim ceea ce ne este familiar, putem sa mai preluam acest lucru in noi cu toata intensitatea si, eventual, sa-l percepem apoi altfel; el ne poate dezvalui noi caracteristici care pana acum ne-au scapat, atata timp cat totul era de la sine inteles si, aparent, de durata. La batranete aceasta poate duce la o mai mare intensitate si densitate a trairii, poate chiar la recunostinta pentru ceea ce mai avem.

La randul lor, toate acestea de mai sus sunt strans legate de o alta virtute a senectutii : lipsa nevoilor. Nici aceasta nu ne este data, pur si simplu, ca un dar la batranete, ci ea trebuie cucerita si trebuie sa se impuna in fata impulsului de a dori sa avem cat mai mult de la viata. Scaderea dorintei in sensul cel mai larg al cuvantului, a vointei de a avea este un semn al maturitatii la batranete. S-ar putea spune ca dorinta de a avea ar trebui sa se transforme in dorinta de a da, de a darui. Aceasta reinventare, aceasta schimbare de atitudine contribuie mai mult decat s-ar crede la trairea rationala a batranetii. Numai astfel vom reusi sa evitam absurdul panicii provocate de teama de a pierde sau de cramponarea in dorinta de avea mai mult, care nu poate duce decat la prabusirea in irational si astfel la ratarea sensului insusi al senectutii.