marți, 6 august 2013

Comedia batranetii cu autor in viata


Articolul de mai jos a fost scris de criticul literar Alex Stefanescu. Citindu-l, am zambit cu drag de el in sinea mea, pentru ca mi se potriveste ca o manusa, cum se spune, poate cu una-doua exceptii (nu spun care!, vorba lu'nea Iancu). Pentru ca si alti amici ai mei se vor regasi in el, li-l ofer:


N-am ras niciodata de batrani, dar am dreptul sa rad de propria mea batranete.

Zece ani din viata - de la patruzeci la cincizeci de ani - mi-au fost necesari ca sa ma obisnuiesc cu ideea ca am implinit patruzeci de ani. Apoi...nu mi-a mai pasat.

Candva ii anuntasem pe prieteni: "Prima data cand o femeie imi va oferi locul in autobuz, am sa ma sinucid". Pe la cincizeci si ceva de ani mi s-a intamplat asta, dar nu mi s-a mai parut ceva groaznic. Eram obosit, ma durea coloana si m-am bucurat ca pot sa stau jos.

Acum am saizeci si sase de ani (neimpliniti). Cand aud la televizor stiri de genul "Un batran de cincizeci si patru de ani a fost lovit de un autobuz...." tresar. Batran?! La cincizeci si patru de ani?! Dar imi aduc aminte ca si eu, elev fiind, cand m-a intrebat mama daca noua profesoara de romana e batrana sau tanara, i-am raspuns: "E batrana. Are treizeci de ani". 

Pentru diversele boli de care sufar iau zilnic douasprezece pastile. Ca sa combat efectul lor negativ secundar, ar mai trebui sa iau doua sau trei, dar ma abtin. Zilnic se mai naruie cate o parte din corpul meu, asa cum se intampla cu o cladire lasata in paragina. Ma obisnuiesc insa repede cu noua situatie, bucurandu-ma de ceea ce mi-a mai ramas. Este un noroc ca nu mi-a cazut parul si nici nu mi-a albit (o femeie, pe strada, care ma stia de la televizor, mi-a povestit cum se contrazice cu sotul ei, care sustine ca port peruca si m-a rugat: "Eu stiu ca nu purtati, dar va rog foarte mult, ca sa fiu absolut sigura, dati-mi voie sa verific"; si...nici una, nici doua, m-a tras de par). Este un noroc ca nu mi-au cazut nici dintii, doar mi s-au tocit putin de indelulga lor folosire. Lumea din jurul meu se mira cand ma vede sfasiind carne tare cu caninii si incisivii intacti sau ma aude zdrobind oase intre masele. 

Cand urc scarile obosesc repede si ma odihnesc discret prefacandu-ma ca studiez cate o pata de pe perete (un tablou ar fi mana cereasca). Mai greu este cand trebuie sa urc pe cate o scena la intalnirile cu publicul: treptele sunt de obicei foarte inguste si nu exista balustrada. Cand ajung sus, la microfon, consider ca am repurtat un succes prin insusi faptul ca am ajuns acolo si astept sa fiu aplaudat inainte de a-mi incepe discursul.

Tot ce fac, fac mai lent. Ma spal mai lent, ma imbrac mai lent, ma sui in masina mai lent, conduc masina mai lent. Drept urmare, nu ajung niciodata la timp acolo unde sunt asteptat. 

Ma consolez cu gandul ca exista totusi o activitate in care e buna lentoarea: dragostea. Nu cred ca o femeie il apreciaza pe un barbat care face amor repede-repede, gafaind, cu ochii iesiti din orbite, ca si cand ar vrea sa bata un record de viteza.

Multi critici literari sunt mai in varsta decat mine: Nicolae Manolescu are saptezeci si trei de ani, Gheorghe Grigurcu - saptezeci si sase, EugenSimion - optzeci. Iar criticii tineri nu mai sunt nici ei foarte tineri: Daniel Cristea-Enache implineste la anul patruzeci de ani (abia astept!).

Cand mi se coc ciresele in livada, nu sunt in stare sa ma sui pe scara rezemata de trunchi ca sa le culeg. Dar chem fete tinere in ajutor si am privilegiul de a le tine eu scara, ca sa nu cada. Este adevarat ca ele, prevazatoare, vin imbracate cu pantaloni. Insa e in zadar, pentru ca la varsta mea inca mai am imaginatie. 

Sursa: academiacatavencu.info

Un comentariu: